Sarmalele sunt nelipsite de pe mesele românilor la mai toate sărbătorile, dar mai ales de Crăciun. Le mănânci când mergi acasă la părinţi, le mănânci la nunţi şi botezuri, le recomanzi cu căldură străinilor care întrebă ce mâncăruri tradiţionle româneşti ar trebui să încerce. Fiecare le prepară după o reţetă bine ştiută, unii le fac cu afumătură, alţii nu; unele gospodine le pun mai multă ceapă, altele mai puţină, ceapa poate fi călită sau nu; unele pun şi verdeaţă în amestecul de carne şi orez, altele nici nu pot concepe aşa ceva. Şi totuşi sarmalele nu sunt o mâncare pur românească, ci una adoptată, potrivit pblicistului de etnie tătară Altay Kerim, autorul unui studiu despre gastronomia de la noi şi denumirile bucatelor preferate de români.
De unde vine denumirea de sarmale
Rulourile de carne, orez, ceapă şi condimente, învelite în foi de varză dulce sau acră, foi de viţă, frunze de tei sau chiar de hrean denumite sarmale sunt "importate" din bucătăria turcească, la fel ca multe alte mâncăruri aduse la noi în ţară de musulmani care au locuit aici, mai ales în zona Dobrogei.
Sarma vine, aşadar, din turcescul "sarmak", verb care înseamnă a înfăşura. Prin urmare originea acestui fel de mâncare este şi ea turcă, deşi a fost adoptat şi reinterpretat în fel şi chip în bucătăria românească, în funcţie de gusturi, de obiceiuri, de zone geografice.
Alte mâncăruri româneşti care nu sunt atât de... româneşti
Cum spuneam, în gastronomia românească există o mulţime de mâncăruri "adoptate", după cum clar o arată denumirea lor, cu o evidentă rezonanţă străină.
Musacaua, spre exemplu, este delicioasă indiferent după ce reţetă ar fi preparată. Unii o fac cu cartofi feliaţi şi cu carne tocată. Alţii preferă feliile de vinete sau dovleceii în loc de cartofi şi sunt şi alţii care obişnuiesc chiar să amestece legumele, în straturi alternative. Carnea tocată era iniţial de porc, însă poate fi, la fel de bine şi de vită, pui sau curcan, după gust. Îndrăgită de aproape toţi românii, musacaua şi numele ei provin din Grecia; reţeta a fost, însă, reinterpretată, întrucât în Grecia musacaua nu include carne tocată şi nici nu se face în straturi. Chiar şi grecii se pare că au împrumutat musacaua din altă parte, mai exact de la arabi, care au şi adus vinetele pe pământ elen.
Controversele privind originea musacalei sunt întreţinute şi de faptul că prima reţetă scrisă într-o carte de bucate este într-un reţetar turcesc datând din 1862.
Pilaful este şi el un preparat de împrumut; el a ajuns în România tot pe filieră turcească, însă originea sa se pare că este, de fapt, în Iranul de azi, fosta Persie.
Un alt fel de mâncare importat este ciulamaua, cu toate că ai fi crezut că este curat românesc. Tot din Turcia vine şi acest preparat, acolo fiind găsit sub denumirea de çullama; fie cu carne de pasăre, fie cu ciuperci, ciulamaua se caracterizează prin sosul alb, cremos, făcut din făină prăjtă în grăsime şi supa de la carnea fiartă.
Mititeii care sfârâie pe grătare cu orice prilej - 1 Mai, Ziua Naţională a României, târguri sau evenimente locale, ieşiri cu prietenii la iarbă verde - sunt şi ei tot o reinterpretare a unui celebru preparat turcesc: Adana kebab. Iar chiftelele vin tot din Turcia, unde sunt cunoscute drept Köfte.
Şi ca să punem capac peste toate, nici măcar ciorba nelipsită de pe mesele românilor nu este pur românească ci tot de la turci vine, la fel ca telemea, iahnie, iaurt sau pastramă.
Sursa foto: shutterstock.com